Limitele cele mai îndepărtate în timp ale aşezărilor omeneşti din aria geografică în care este situat satul Brîncoveneşti, sunt marcate până în prezent de descoperirile arheologice care aparţin epocii neolitice, deci perioadei între 5500-2500 î.e.n.
Epoca fierului este perioada din care ne-au rămas primele urme arheologice care dovedesc în mod sigur că locul unde se află astăzi satul Brîncoveneşti a fost o vatră importantă de aşezare şi activitate umană.
Una din primele măsuri pe care o iau romanii după venirea lor aici, a fost aceea de a-şi asigura apărarea teritoriilor cucerite. În acest sens sunt aduse în zona noastră unităţi militare formate din trupe auxiliare şi se construiesc castre.
Datorită aşezării sale geografice, care permitea supravegherea căii de acces dinspre Munţii Călimani spre Valea Mureşului, Brîncoveneşti este ales de romani loc unde să construiască un castru pentru închiderea acestui acces.
Castrul roman de la Brîncoveneşti, în care a fost instalată o unitate militară de iliri, ala numeri Ilirycorum sau ala nova Ilirycorum , a fost aşezat pe un platou care se înălţa deasupra Mureşului şi şoselei.
Platoul înalt de la intrarea dinspre nord-est în localitate a fost preferat şi în epoca feudală. În imediata apropiere locului unde se înălţa înainte castrul roman, s-a ridicat un castel, care prin dimensiunile şi prin concepţia sa arhitecturală putea fi calificată şi cetate.
Data exactă când a fost construită această cetate nu s-a descoperit până în prezent, dar faptul că la începutul secolului al XIII – lea figurează deja într-un act de donaţie scrisă de regele Andrei al II – lea, care arată faptul că a luat fiinţă ca punct de sprijin în acapararea pământurilor obştilor săteşti din această zonă. Acest act de donaţie al regelui din 1228 pomeneşte cetatea Brîncoveneşti sub numele de WECHEU. Numele localităţii în documentele istorice apare sub diferite forme: în 1228 Wecheu, în 1319 poss. Veech, în 1332 Vech, în 1348 villa Weech, în 1492 castrum Vech, în 1587 oppidum Véczy, Vechy, în 1603 Vécs, în 1760-1762 Maros Véts, în 1854 Vécs, Jeciu.
Acest act de donaţie datat din 1228 reprezintă prima atestare documentară a aşezării noastre. Din document rezultă o mulţime de ştiri care ne permit reconstituirea istoriei satului la începuturile sale medievale. Primul feudal proprietar cunoscut a fost banul Simion, un personaj important cunoscut în viaţa politică a regalităţii de la începutul secolului al XIII – lea, care este unul dintre căpeteniile conspiraţiei organizate împotriva regelui. Regele îl pedepseşte şi moşiile lui sunt confiscate.
După mai mulţi posesori în 1599 cetatea Brîncoveneşti este al principelui Sigismund Báthory, care chiar în acest an trecând spre Moldova îşi ascunde aici o parte din comorile sale.
După aceasta reîncepe şirul posesorilor până la mijlocul secolului al XVII – lea. În anul 1649 cetatea şi moşia intră în posesia lui Kemény János. Fostul principe o pierde după înfrângerea suferită în lupta cu Apaffi Mihály ajutat de turci. În a doua jumătate a secolului al XVII – lea reintră în posesia familiei Kemény, care o păstrează până în anul 1948.
În anul 1948 cetatea medievală a fost confiscată în mod abuziv de către statul român, care a schimbat destinaţia castelului. După preluarea puterii comuniste castelul a funcţionat ca centru de detenţie pentru „duşmanii clasei muncitoare”, iar timp de aproape zece ani a funcţionat ca institut de corecţie pentru delicvenţii minori. Începând cu anul 1960 funcţionează până în prezent ca Centru de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihică.
În ultimii ani familia Kemény a solicitat retrocedarea castelului şi a celorlalte imobile aflate în proprietatea lor.
Prima atestare documentară apare în 1319 – sub numele de Gyznayo, când copii lui Losonczi Denes al III-lea , Tamas, Dezso şi Istvan îţi împart moştenirea pe valea Mureşului Superior.
Alte denumiri ale satului întâlnite pe parcusrsul istoriei:
- 1332 – sacerdos de Gyznoyo (preotul din Disznajo)
- 1436 – Dyznoyo
- 1467 – Dyznayo
- 1475 – Dyznoyo
- 1492 – Poss (essio) Dyznoyo
- 1495 – curia Dyzno jo
- 1508 – Dyznajo castellanus sen officialis.
Astfel satul Vălenii de Mujreş a intrat în posesia lui Deszo, adica familia Dezsoffi alături de satul Batoş. În aceste două sate au fost construite cele două conacuri, de unde îşi administra moşia.
Începând cu anii 20 ai secolului al XV-lea familia Dezsoffi a fost nevoită datorită invaziilor turceşti să contruiască o fortăreaţă, numită „castellum” .
Începând cu anii 20 ai secolului al XVII- lea apar familiile de nobili Kornis, Lazar, şi Rhedey. De asemenea apare şi familia Banffy.
După înăbuşirea războiului de independenţă condusă de Rakoczi Ferencz situaţia economico-socială şi politică a Transilvaniei s-a îmbunătăţit şi implicit a satului şi până la revoluţia din 1848 a urmat o perioadă de linişte şi pace.
După 1867 a pornit dezvoltarea economică, socială şi culturală a localităţii. Linia de cale ferată construită până laReghin în anii 1870 a fost extinsă până în secuime.
Lucuitorii satului au trecut cu jertfe de vieţi omeneşti prin cele două războaie mondiale aşa cum arată monumentul eroilor construit în anul 2009.
La nord de municipiul Reghin, la cca. 13 km distanță, se situează localitatea Săcalu de Pădure, veche așezare românească, azi făcând parte din comuna Brâncovenești. Documentar, așezarea este pomenită încă din jurul anului 1169, împreună cu alte localități, unele dispărute, sub denumirea de Zakalus, cuprinzând în acele timpuri, patru gospodării. O reîntâlnim amintită în anul 1228, într-o danie a regelui, sub denumirea de Zakal. În schimb, din anul 1319, localitatea este pomenită sub forma de Magiar Zakal (Săcalu Unguresc), în 1332 este pomenit un ,,saccerdos de Duabus Ecclesis”, în 1334 preotul Iacob achită dijma de doi groși, în 1336 – Zazzakal, în 1336 – Magiar-Erdeő Szakal (Săcalu de Pădure Unguresc), în 1773 – Szakall, în 1760-1762 sub forma de Erdő Szakál, adică Săcalu de Pădure, iar în anul 1854 – Erdő Szakál sau Săcal. Atribuirea denumirii de Magyar (Unguresc) unei localități locuită în întregime de o populație românească nu este întâmplătoare, ea a fost practicată de-a lungul veacurilor pentru numeroase așezări românești. De altfel la 1850, deci după veacuri de dominație ungurească, Săcalu de Pădure înregistra 648 locuitori, din care 643 români și 5 țigani. În anul 1960 populația satului era de 623 locuitori, din care 618 români și 5 țigani, pe confesiuni fiind 608 ortodocsi, 10 adventiști și reformați.
În 1733 găsim pentru prima dată numele localităţii ortografiat Idicsel, după cum rosteau românii denumirea localităţii, în conscripţia românilor din Transilvania iniţiată de mitropolitul Inochentie Micu Klein. Atestările continuă în anii 1760, 1805, 1824, 1854, 1867, devenind tot mai numeroase în anii următori. În 1854 numele localităţii este menţionat în trei limbi: în română – Idicel, în germană – Eidischbach şi în maghiară – Idecspatak. Localitatea este desemnată în germană şi maghiară, în traducere, prin Valea Idicelului (germ. bach = vale, magh. pátak = vale). Cât despre denumirea în sine de Idicel, profesorul Nicolae Drăgan, în Românii în veacurile IX – XIV, îi desemnează acesteia o sorginte slavonă, termenul însemnând ,,apă mergătoare’’. Valea Idicelului, cursul de apă ce a dat şi denumirea localităţilor aşezate în vecinătatea lui, se naşte din confluenţa a două scurte pâraie: Valea Mare, ce izvorăşte în locul numit Pietricica, aflat sub Vârful Şanţului, la 1283 de metri altitudine în Munţii Gurghiului, şi Valea Cornii, cu izvorul la Plopiş. Afluent al râului Mureş, Valea Idicelului se găseşte pe partea stângă, nu mult după ieşirea din defileul Topliţa – Deda al râului Mureş. Localitatea aparţine comunei Brîncoveneşti, cel mai apropiat oraş fiind Reghinul, aflat la o distanţă de cincisprezece kilometri. Localităţile cu care se învecinează sunt: Idicel-Pădure la est, Delenii la sud, Ideciu de Sus la sud-vest, Brîncoveneştiul la vest, Lunca Mureşului la nord-vest şi Alunişul la nord. Aşezat pe firul văii, satul are drept cadru general formele de relief proprii zonei submontane, fiind înconjurat de dealuri acoperite de păduri de stejar, fag, carpen şi chiar salcâm. Ca urmare, terenul este unul mai puţin propice cultivării cerealelor, dar un loc excelent pentru cultura pomilor fructiferi. Condiţiile impuse de acest relief au consacrat ca principale ocupaţii ale locuitorilor creşterea animalelor şi cultivarea pământului. Deşi terenul fertil este puţin ca suprafaţă şi se limitează la zona situată în imediata apropiere a firului văii, oamenii satului aveau până în anii ’70 culturi de porumb, grâu, orz şi ovăz şi pe vârfurile dealurilor. Din cauza numărului mare al mistreţilor, prezenţi aici ca într-o adevărată rezervaţie, terenul pentru semănături s-a restrâns treptat până în apropierea vetrei satului şi pe partea de şes dinspre Ideciu şi Brîncoveneşti. Pentru a putea obţine o recoltă, fiecare familie e silită, de zeci de ani, să-şi împrejmuiască ,,locul’’ cu garduri şi să-l ,,păzească’’ săptămâni în şir de porcii mistreţi. Astfel, din momentul semănării până ce răsar mlădiţele, pentru două - trei săptămâni, ,,locul’’ trebuie apărat de mistreţii care altfel ar aduna seminţele de pe rânduri; mai târziu, de când începe formarea ştiuletelui, de când planta ,,leagă’’ şi până la momentul culesului, la fel – idicenii se mută noaptea ,,în hotar’’, folosind un întreg arsenal de mijloace pentru a îndepărta mistreţii şi a-şi apăra viitoarea recoltă: câini, focuri, clopote, cauciucuri arse, felinare, împuşcături cu carbid, cutii de conserve legate pe sârmele gardurilor şi altele. Acesta e preţul mămăligii şi al cerealelor cu care oamenii îşi hrănesc animalele din gospodărie.
Cea mai mare parte a terenului agricol este destinată însă cositului şi păşunatului, în gospodăriile locuitorilor aflându-se dintotdeauna vite, cai şi oi, dar şi porci sau păsări de toate felurile. Elocvent este faptul că statisticile desemnau în 1985 Idicelul ca ocupând locul III pe ţară după numărul de cai raportat la cel al locuitorilor. Oieritul, în special, este una dintre cele mai vechi îndeletniciri de aici, şi astăzi ciobanii mutându-se cu turmele în păşunile din munţii Călimani pe timpul verii, în locuri a căror nume poartă o rezonanţă arhaică: la Drâgla, Cica , Iezer sau Cicuţa; viaţa lor de aici, întreaga ,,rânduială’’, se desfăşoară şi acum după străvechi ritualuri şi calendare. Pe lângă creşterea animalelor, alte ocupaţii ale localnicilor se împart între ,,pădurit’’ – exploatarea forestieră, tâmplărie, confecţionarea uneltelor din lemn (idicenii sunt cunoscuţi în zonă ca producători de greble, furci din lemn, cozi de coasă etc, tot aici existând pe vremuri un renumit centru de lădărit), cojocărit, artizanat – de la ţeserea ştergarelor, ,,lipideielor’’, până la ţoale, covoare sau costume populare de cea mai mare fineţe şi eleganţă.
Datele ce privesc populaţia, sub aspect numeric cel puţin, sunt sărace până în 1785, referirile făcându-se numai la numărul de gospodării sau de familii. Recensământul din 1785 aduce însă informaţii exacte despre starea lucrurilor din acest punct de vedere. În Idicel existau atunci 80 de case în care locuiau 95 de familii, însumând un număr de 509 locuitori, din care 264 de bărbaţi şi 252 două de femei. Aflăm câteva date şi despre categoriile sociale existente la acea vreme: nu erau nobili, funcţionari sau soldaţi, existau în schimb un preot, 59 de ţărani, 56 de urmaşi de ţărani, 26 de jeleri şi 99 de copii, 77 cu vârsta până la 12 ani şi 22 cu vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani. 77 dintre locuitori erau ştiutori de carte.
Recensământul din anul 1882 vorbeşte despre o populaţie aflată în creştere. În acest an Idicelul are 1385 de locuitori aşezaţi în 377 de case, români ortodocşi. Până în 1900 populaţia crescuse la numărul de o 1532 de locuitori, dintre care 1504 români, 26 unguri şi 2 germani, cel mai probabil lucrători în administraţie şi comercianţi. 215 dintre ei ştiu carte iar limba maghiară este cunoscută de 84 de oameni. Recensământul din 1910 prezintă cel mai mare număr de locuitori ai localităţii: 1713 oameni. Datele ulterioare reflectă o scădere a populaţiei, datorată în parte războaielor şi mai apoi industrializării, ,,exodului’’ spre oraşe dar şi o creştere firească a procentului din populaţie reprezentând ştiutorii de carte. Avem astfel 1630 de locuitori în 1930 şi numai 660 în 1966, 589 în 1977, iar la ultimul recensământ oficial, cel din 1992, sunt înregistraţi 497 de locuitori, toţi români.
Stratificarea socială nu a fost una foarte strictă în ultimele secole. Pe lângă familiile preotului şi dascălului mai târziu, până în anii ’50 populaţia se împărţea în câteva familii înstărite, o masă mai largă de ţărani mijlocaşi şi câteva familii sărace. O familie ,,înstărită’’ avea, până în anii ’60, între 4 şi 6 hectare de pământ, câte doi boi, o pereche de cai, 3-4 vaci şi juninci, 20-30 de oi, porci, păsări. Idicelul a rămas un sat necolectivizat, fapt ce a avut atât urmări pozitive cât şi negative. Oamenii au rămas proprietarii pământului, dar au fost obligaţi să continue să-l muncească în condiţii deosebit de grele, cu aceleaşi unelte tradiţionale, fără a profita de pe urmele evoluţiei agriculturii către una mecanizată.
Idicel Pădure – 1393 - prima atestare documentară (textul latin atesta existenţa localitătii in anul 1393,in VARGAE,volumul I pag.452.Variante:1467-IDESCHPTHAKA,1733-IYICSEL,1760-IDETH PATAK,1854-Idicelul este mentionat in trei limbi:romana-"IDICEL";maghiara-"IDECSPATAK";germana-"EDISCHBACH",PATAK=vale;BACH=vale.
Cadrul natural:-zona submontana,la poalele Muntilor Gurghiu din Carpatii Orientali,VARFUL SANTULUI,altitudine 1281m.Vatra satului este situata la o altitudine medie de 537m.Clima este specifica zonelor submontane si montane,cu temperaturi medii anuale de 4-6gradeC.Iernile sunt,putin geroase,luna februarie fiind cea mai rece, cu temperaturi medii intre -4 si -10 gradeC,iar verile sunt destul destul de calduroase,cea mai calda fiind luna august cu 8-12gradeC.
Vegetatia: predomina padurea de amestec: stejar. gorun, fag, tei, carpen, mesteacan, rasin, ulm, ugastru,continuata spre inaltimi cu molid si brad. Pajistile sunt naturale, cu numeroase poieni unde se dezvolta o gama variata de fructe de padure:fragi,mure;o varietate diversa de ciuperci comestibile:hribul,galbiorul,iutarul,vinetica si piciorul caprioarei;livezi de pruni,meri,peri,ciresi,visini,nuci. O mare varietate de plante medicinale si melifere:socul,salba moale,sunatoarea,vascul,macesul,paducelul,teiul,salcamul,spanzul,podbalul,papadia,feriga de padure,patlagina,coada soricelului,coada calului,ciubotica cucului,menta,murul,scaietii vineti,urzica moarta,sacarica. Culturi agricole:porumbul,orzul,ovazul,graul,cartoful si unele legume.Reteaua hidrografica:- numeroase izvoare;Valea Idicelului: afluent al Mureşului, formate din Valea Cornii si Valea Mare,pe cursul carora sunt asezate majoritatea gospodariilor si a terenurilor arabile.Fauna:este si ea variata,ca in toate padurile montane si submontane ale tarii.Cel mai des intalnite animale salbatice sunt:lupul,cerbul carpatin,mistretul, ursul carpatin, vulpea, veverita, dihorul, iepurele.
Dintre pasari amintim: uliul,sorecarul,ciocanitoarea,cucul, corbul,iar in apele Idicelului: mreana si pastravul. Solurile din Idicel sunt specifice reliefului submontan si montan,solurile brune acide montane de padure si solurile brune montane de padure.
"Si pietrele au de spus ceva". Nu intamplator viata a prins radacini inca din cele mai vechi timpuri:pietrele de mai jos au de spus ceva in legatura cu lumea omului primitiv, care a trait cu mii de ani in urma pe meleagurile satului Idicel Padure.Pietrele de rau,bolovanii,ciopliti numai pe o parte,se spune ca i-au folosit oamenii intre anii 600.000-10.000i.e.n.,adica in paleolitic.Ciocanele de mai sus au fost aflate pe Valea Cornii.Unul a fost gasit de Moldovan Dumitru a Civuchii, in albia paraului ce-i trece prin fata casei,altul scos din pamant cu plugul din Blidaru de Rusa Lazar de la Trifon,iar celelalte le avea Covrig Alexandru a Ilutii,colectate tot din fundaturile acelea ale Cosmestilor.Au o vechime de cel putin 3000 de ani.Astfel de urme au fost mai numeroase,erau considerate pietre miraculoase,"pietre trasnite".Cea rotunda era folosita la fus pentru a se invarti mai bine si i se spunea"fusaiola"."Urme din Dacia Romana"-pe varful Zaspadului,la altitudinea de 1200 de m exista o constructie cu caracteristici curioase.Ce rost putea sa aiba constructia aceasta,sub forma de turn in varful unui munte?;cand a fost construit, de cine si in ce scop?Un istoric neamt, Jakabi arata ca astfel de constructii in forma de turn erau asezate pe imensele granite ale imparatiei romane,la anumite departari intre ele.Turnurile erau puncte de observatie si cand era pericol din afara soldatii observatori semnalizau, ziua cu fum, iar noaptea cu foc.Sunt probe suficiente ca pe aceasta culme de munte au existat fortificatii romane pentru a putea bara un atac al dacilor liberi, aflati in afara granitelor romane.Atacul era semnalizat din turn castrului, care intervenea la respingerea lui.In anii din urma, castrul de la Brancovenesti a fost rascolit de arheologi, dand la iveala obiecte de factura romana, printre care si simbolul Romei- lupoaica cu cei doi gemeni.Sistemul de semnalizare si aparare inca nu a fost atat de cercetat de specialisti incat sa poata ajunge la concluzii hotaratoare. Despre Zaspad insa, invaluit de legende, "Santul maiestrit", pe care l-am semnalat fiind la marginea hotarului nostru, se poate vorbi mult.
LOCALITATEA IDICEL PADURE se afla asezata la poalele Muntilor Calimani, intr-o pitoreasca zona submontana.De pe teritoriul satului provin trei monede romane imperiale: un follis de la Constans si doua follis-uri de la Constantinus.Piesele erau in posesia profesorului Traian Feier(Jabenita).
POPULATIA satului s-a format din elemente venite din zona de campie, in aceasta zona impadurita asezandu-si vetrele in poieni(luminisuri), in apropierea carora se gasea apa si le asigura un adapost mai linistit si mai in siguranta, aceasta nu pentru ca:"romanasului ii place Sus la munte la izvor Liber si sa fie-n pace Al naturii domnitor"....dupa cum cu atata tristete spune poetul, ci pentru ca au fost siliti de prigonia stapanirilor straine. Traditia mentioneaza ca intemeietor al satului ar fi fost o familie numita Buzdugan, care s-a asezat intr-o poiana in zona din Idicel Sat numita "Sagaiesti".Alta familie venita tot in aceeasi perioada ar fi fost acea numita Cozma, care s-au asezat pe Valea Cornii in zona Cozmesti de azi-denumire luata de la numele familiei respective.Si ar mai fi o alta familie care s-a asezat pe Valea Mare in zona numita Puiesti, denumire luata tot dupa numele familiei respective.Alte familii stabilite in Idicel Padure au fost:Danci Alexandru, zis "a lui Bobu", dupa cum spune o marturie veche a unui urmas de al lor:"bunicul meu a fost din Borsa, din Maramures. Ca sa scape de armata a fugit impreuna cu mama-sa si s-a adapostit pe dealurile acestea pierzandu-i-se urma.Aici s-a casatorit,noi nu ne tragem din acelasi loc cu celelalte familii de Dancesti!"(stabilindu-se pe dealul numit Bonzaresti).Un fecior de la Moci de pe mosia vreunui grof, se refugiaza la "Padure", se casatoreste,stabilindu-se pe un deal opus primului si anume la "Dancesti".S-au scurs de atunci cateva generatii, din aceasta spita sunt numeroase familii cu numele de Danciu.Cu timpul, familiile s-au inmultit si s-au asezat tot mai inspre aval, pentru a avea acces mai usor la targ, fapt ce se manifesta si in prezent,incat aproape ca primele vetre au ramas parasite.Desi populatia s-a asezat in aceasta zona cu mult inainte, localitatea este recunoscuta si atestata abia dupa a doua jumatate a secolului al 13-lea dupa cum se arata in diferite documente.Populatia stabila dupa recensamantul din 2002 este de 773 de locuitori, din care masculina 355, iar feminina de 418 formand 331 de familii care locuiesc in 232 de case,camere de locuit 531,cumuland o suprafata totala de 10466mp. Nationalitatea populatiei este pur romana, iar ca si orientare religioasa prezente intalnim ortodoxi si adventisti.
Ocupatia locuitorilor la inceput a fost exclusiv cresterea animalelor, vite, oi,apoi avand lemn la dispozitie au inceput sa se ocup si cu confectionarea de unelte agricole si gospodaresti: sanii, care, furci, greble, razboaie de tesut, lazi de zestre si altele pe care le comercializau in zona de campie in schimbul cerealelor sau banilor, fapt mentionat si in " Monografia Judetului Mures" editia 1980, la pagina 238. Pe masura ce s-a taiat padurea in scopul maririi vetrelor gospodaresti a inceput sa se formeze si teren agricol pe care se cultiva porumb si cartofi si in masura foarte redusa si paioase. Dar si in trecut si in prezent cresterea animalelor ramane ocupatia de baza a locuitorilor satului, ocupatie care asigura veniturile necesare intretinerii gospodariilor. Ciobanitul este una din ocupatiile de baza a locuitorilor din Idicel-Padure, fiind o traditie transmisa din tatain fiu, primavara oile fiind duse pe pasunile de munte "Cica" si "Drigla" din muntii Calimani, pasuni primite de comuna Idicel la reforma agrara din 1922. Alte ocupatii care se intalnesc in Idicel sunt vanatoarea, albinaritul, prelucrarea lemnului, moraritul, fieraria si muncile agricole.